Cum am fost reținută în Mexic! Fără nicio explicație!
Cum am fost reținută în Mexic! Fără nicio explicație!

Trebuie să vă spun încă de la început un lucru: mi-a plăcut Mexicul foarte tare, a fost pe sufletul meu și m-a cucerit pe loc, deși am fost foarte sceptică la plecarea din România. Însă o dată ce i-am văzut peisajele de-ți taie răsuflarea, ca în pozele de pe Instagram – plaje cu nisip alb, ape turcoaz și clare – i-am gustat mâncarea senzațional de bună și i-am cunoscut istoria fascinantă, m-am declarat învinsă. Mexicul este o țară plină de farmec care îți va rămâne în suflet mulți ani după ce ai vizitat-o. Are acel ceva care te face să-ți promiți, la plecare, pe scara avionului, că tu aici te vei întoarce. Așa am simțit acolo. Însă intrarea în Mexic pentru mine a fost o experiență traumatizantă și greu de uitat.

Am aterizat, după miezul nopții, în Ciudad de Mexico. Eu și încă un grup mic de români. După aproape 13 ore de zbor din Paris, abia așteptam să trec de controlul de la imigrări și să ajung mai repede la hotel. Dar atunci când am ajuns în față la ghișeu, cu prima privire a vameșului, am înțeles că ceva nu este în regulă. A verificat cu ochii mari și amănunțit pașaportul, s-a uitat atent la vize. Apoi, a chemat un alt ofițer înarmat și mi-a zis să-i însoțesc pentru un control de pașaport. Aceasta avea să fie singura explicație pe care am primit-o în cele aproape trei ore în care am fost reținută de Poliția Federală.

Am fost dusă în spate, într-o încăpere unde erau mai multe persoane majoritatea din Africa – Ghana, Nigeria, Congo și doar doi europeni din Cehia și din Serbia. Spre deosebire de ei, mie mi s-a spus să stau pe un scaun, separat, pe hol. Și atât.

Toți au fost trecuți pe un caiet cu ora la care li s-a luat pașapoartele, eu nu. Am întrebat de ce nu mă trec și pe mine. Mi s-a spus sec să stau jos, pentru că pașaportul meu este luat de Poliția Federală. Am tot încercat să vorbesc în spaniolă, cât mă pricepeam, cu ofițerul de serviciu, însă, de fiecare dată, mi se spunea să stau jos. Am vrut să înțeleg de ce sunt reținută și de ce mă verifică. Nimeni nu mi-a dat vreo explicație, ba dimpotrivă, am avut senzația că-mi înrăutățesc situația, dacă mai deschid gura. Le-am zis că sunt jurnalist, și că am cheltuit bani mulți să vin în Mexic, ca turist. Și nimic. Tăcere! Fețe de ceară, impasibile.

După o oră și jumătate, m-am ridicat și le-am cerut politicos să sun la Ambasada României, însă m-am lovit de un refuz strict: “Nu se poate! Nu înțelegi că pașaportul tău este luat de Poliția Federală?” În mintea mea a sunat cam așa: „Ok, înseamnă că ei sunt Dumnezeu, iar eu trebuie să tac”. Până mai ieri, eram mândră de pașaportul meu de cetățean UE și îmi spuneam, mereu, că nicăieri în lume nu mi se poate întâmpla ceva, pentru că am drepturi și pentru că suntem respectați. Până mai ieri…

Pe măsură ce treceau minutele, deja mă cuprinsese panica și nu știam ce să fac. Am scos telefonul doar să mă uit la ceas, și, în secunda doi, un ofițer s-a repezit la mine și mi-a zis că nu am voie. Nu aveam voie nimic. Nu aveam voie să vorbesc, nici să întreb nimic și nici măcar să dau un telefon. Doar să stau pe un scaun și să aștept. Fără apă, fără mâncare.

Am îndrăznit, totuși, să le cer să mă duc la toaletă. M-am dus însoțită. Abia în spate, am înțeles gravitatea situației: acolo era, de fapt, un fel de arest improvizat: pe niște saltele, pe jos, pe gresie, dormeau, în partea stângă, femeile, iar, în partea dreaptă, bărbații. Mi-au dat lacrimile și am început să tremur. Mi-am dat seama că pot fi expulzată fără să știu de ce, că nu am nicio protecție și chiar niciun drept, că sunt la mila lor.

După o altă oră de chin, în care toate întrebările posibile și imposibile mi se plimbau prin cap, un nigerian s-a revoltat și a cerut urlând să sune la ambasadă. Am profitat și eu de moment și le-am zis că vreau să-mi sun ambasada. Imediat, a venit un ofițer de la Poliția Federală, cu pașapoartele noastre și ni le-a dat fără nicio explicație, dar ne-a indicat, pe un ton iritat, să mergem, din nou, la imigrări. Ba chiar m-a luat de braț și m-a “proptit” la coadă.

Așa am intrat în Ciudad de Mexico, după o teroare de ore bune. Era deja 3 dimineața, pierdusem transferul spre hotel, bagajele nici nu știam unde sunt, dar le-am găsit, totuși, aruncate într-un colț, după minute bune de căutat. Am luat un taxi, și l-am rugat pe taximetrist să mă ducă la un magazin deschis de unde pot să-mi cumpăr o cartelă de telefon ca să-mi sun agenția și ambasada. În doar câteva minute, omul a oprit, s-a dat jos și s-a dus la un magazin obscur. Am vrut să cobor după el, dar ne-a blocat ușile. Am înțepenit! Nu am știut cum să reacționez.  În jur, pe o alee întunecată, erau doar oameni ai străzii și o mașină de poliție.

Taximetristul a revenit, imediat, cu o cartelă, pentru care ne-a cerut un preț triplu, aveam să aflu câteva zile mai târziu. Abia spre dimineață, am ajuns la hotel, unde toată lumea ne căuta, sunase și agenția din România după noi. Când i-am povestit ghidului, mi-a zis că e caz rar, că nu se întâmplă așa ceva. Rar, dar aș fi vrut o explicație. De ce? Că sunt din România? Că am prea multe vize pe pașaport? Că poate semăn cu cineva căutat? Ei, bine, probabil, nu voi afla vreodată.

Distribuie articolul prietenilor tai

Citeste si...

Ne e dor și doare!

Ne e dor și doare!

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fii prieten cu noi pe Facebook