Îți mai amintești prima ta călătorie?
 Îți mai amintești prima ta călătorie?

Un copil din Bucovina. Viața la 14 ani. 1991.

Mijlocul lui ianuarie. E ceață și frig, în același oraș mic și încremenit. Am venit de la școală, alergând, printre troienele de zăpadă. Abia așteptam să mă uit în cutia poștală. Înăuntru, nimic. Nici astăzi, și nici ieri, și nici acum două săptămâni. Uram cutia poștală roșie, cu lemnul ei tocit de vreme, atunci când era goală, și ardeam de nerăbdare când vedeam plicul cu dungi galbene și verzi.

Intru în casă și dezamăgită de așteptare, mă uit pe geam. A început să ningă. Oare cum o fi în partea cealaltă a lumii? Știu că atunci când la mine este iarnă, la el, peste ocean, e vară. E atât de departe. Oare voi ajunge, vreodată, acolo, la celălalt capăt al lumii?

Cu vreo trei luni înainte, tata mi-a dat o bucățică de ziar mototolită și mi-a spus că ar trebui să-mi fac prieteni de corespondență că, poate, învăț și eu ceva engleză. Erau trei anunțuri: din Franța, Germania și din Brazilia. Cum pentru mine, Brazilia era ceva de neatins, m-am gândit că, dacă eu nu voi ajunge acolo, vreodată, măcar scrisoarea mea să traverseze oceanul.

Cu dicționarul, am scris și am rescris scrisoarea vreo săptămână – ba nu-mi plăcea cerneala, ba hârtia, iar cuvintele în engleză nu se legau. I-am cerut bani mamei ca să o expediez; aveam nevoie de timbre par avion.

Pe atunci, singurele mele călătorii erau din Vatra Dornei, de acasă, până la Botoșani, în vacanță, la bunici. Când știam că vine vremea să plec, nu dormeam cu o noapte înainte, știind că voi merge cu trenul. Îmi plăcea că mă duce undeva. Nu conta unde, deși era același drum bătătorit. Era vacanța în România.

Lunile au tot trecut. Uitasem de mica mea scrisoare. Până într-o seară, când tata m-a chemat să-mi dea un plic. Era din Brazilia, de la un băiat de 17 ani, din Sumare, undeva, lângă Sao Paulo. Așa a început totul. Ani de scrisori, în care ne povesteam viețile de adolescenți, dintr-o parte și din cealaltă a lumii. Și, de fiecare dată, la final, el scria: “Cândva, vei vedea Brazilia”. Pentru mine, gândul de a ajunge, acolo, era ireal, imposibil de realizat.

DUPĂ 17 ANI. MARTIE 2008.

Luată de vârtejul vieții: facultate, muncă, rare evadări la munte ori la mare, dorința de a ajunge în Brazilia s-a stins. Până într-o seară târzie, când am trecut prin fața unei vitrine, grăbită să ajung acasă, și am văzut cu coada ochiului: “Bilet de avion: Sao Paulo – 900 de euro”. Era în 2008. Citind acel afiș cu voce tare, aproape silabisind, am realizat că nu mai primisem niciun semn de la amicul meu și că “nu, nu am văzut Brazilia”. A fost o revelație: “munca poate să mai aștepte”. Așa cum Christian Tour susține dreptul la vacanță și eu am dreptul la vacanță, prima vacanță, direct la capătul lumii.

I-am scris amicului meu trei cuvinte într-un mail: “Vin în Brazilia”. Răspunsul lui a venit, în câteva minute: “Te aștept”. Apoi, a început nebunia. M-am împrumutat la prieteni, căci era o sumă mare pentru mine, mi-am luat concediu o lună, cu promisiunea că voi recupera zilele, atunci când mă întorc. Nu aveam nici pașaport. L-am făcut după patru ore, de stat la coadă, în picioare. Pluteam: era despre mine și despre visul meu de a vedea Brazilia, de a-mi cunoaște prietenul “imaginar” din copilărie.

Mai aveam trei săptămâni până în ziua Z. Îmi făceam mii de gânduri: “oare câte haine să-mi iau, ce ghiduri de călătorie, îmi trebuie vaccin, oare cum arată el?” Până când, m-am trezit în seara dinaintea plecării. În loc să-mi fac bagajele, am țopăit prin casă, am stat ore-ntregi în visare și nu puteam să mă adun: “Eu plec! Plec în Brazilia!”.

25 aprilie 2008. În zori, am pornit spre Aeroportul Otopeni.

Primul zbor și mirosul de aeroport, de nou, de necunoscut, mi-au rămas și acum în minte. Inima îmi era cred că prin tâmple. Bătea ca nebuna și mă chinuiam să o stăpânesc. Când am urcat în avion, atunci mi-am dat seama că fac un gest necugetat să zbor, singură, până la celălalt capăt al planetei, dar era prea târziu să mă răzgândesc.

Cele 15 ore de zbor, m-au chinuit îngrozitor – era un amestec ciudat de bucurie și de teamă de necunoscut. Când avionul a început să coboare deasupra orașului Sao Paulo, mi-am dat seama că: “da, fac bine, pentru că este despre mine și despre visul meu”.

Cum a fost în Brazilia?

Emoții mii: îl întâlneam pe cel cu care am corespondat timp de 17 ani. Nu știam cum arată, doar din poze puteam să mi-l imaginez. Însă când am stat față în față, am simțit că eram tot noi, copiii care și-au povestit viețile prin scrisori, iar toate temerile mele s-au risipit. Îmi pregătise o vacanță ca la carte, cu trasee și obiective turistice împărțite pe zile. Bine că a fost el să-mi dea un ghiont să nu mai stau gură-cască și să nu mai fac atâtea fotografii chiar și semnelor de circulație. Îmi venea să alerg de nebună pe străzi, zici că eram Cristofor Columb, când descoperise Americile. Zarva, oamenii, străzile, clădirile, samba, aroma de cafea adevărată, nu era nimic din lumea mea de acasă. Mă rugam ca timpul să se oprească în loc, să mai stau puțin.

De atunci, viața mea se leagă între muncă și avioane: vacanța cu Christian Tour , ori pe cont propriu. Am realizat că lumea e mare, iar timpul trece repede și fiecare dintre noi are dreptul la vacanță. Așa am devenit călător în bascheți.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019.

Distribuie articolul prietenilor tai

Citeste si...

Singapore – orasul unde este interzisa guma de mestecat

Singapore – orasul unde este interzisa guma de mestecat

Masca – cel mai spectaculos sat al Europei

Masca – cel mai spectaculos sat al Europei

Hainan – Hawaii-ul Chinei, fara viza pentru romani

Hainan – Hawaii-ul Chinei, fara viza pentru romani

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *